Am spus, când s-a tăinuit de mine

lumina frumuseții tale ocrotite,

„Pe Dumnezeu, o suferință m-a mistuit

în care am gustat moartea însăși.”

Iar ochii mei, de atâta amar de plâns

curg aidoma unor izvoare,

Pleoapelor nu le-au ajuns lacrimile scurse

până când s-au uscat ele însele.

Inima-mi rătăcește, dorul îmi sporește

oare când va fi unirea noastră?

Lumina s-a pierdut din ochii mei

o, Lună a casei mele, alină-mi privirea.