Au intrat săraci în lume,

Și așa cum au intrat, au plecat

Un popor care a făcut fapte bune—și astfel s-au ridicat,

Urcând treptele celor mai înalte ranguri

O, lună plină, de ce despărțirea a adus atâta întuneric

Căci inima este cu adevărat tulburată de absența ta.

Nu mustru inima care este neatentă la tine,

Căci asupra orbului nu este vină

O, tu care pretinzi că urmezi calea lor,

Grăbește-te—calea ta este sinuoasă și neregulată

Pretinzi că o iubești pe Layla, dar dormi toată noaptea,

Pe viața ta, un astfel de act este cu adevărat rușinos!

O, Lună Plină, cu umilință nu vom pleca,

De la poarta Iubitului, așa că putem intra?

Când, o, speranța mea, prin unirea cu tine,

Vor răsuna melodiile iubirii cu bucurie?

Au băut, cu cupele contemplării lor,

Din vinul pur al iubirii Tale—nemestecat și clar

Au înțeles sensul—într-adevăr, ei sunt sensul însuși,

Și limbile lor sunt mereu ocupate cu pomenirea lui Dumnezeu