O, tu care-mi vezi lacrimile curgând ca ploile

Din ochii mei, și trupul marcat de suferință.

Nu te mira, chiar dacă am ajuns precum o ruină

O gazelă pe câmpie, între arborele Ban și munte,

A îngăduit vărsarea sângelui meu în lunile sfinte

Și miră-te de soarta mea, căci niciodată n-am fost

Temător în fața restriștilor, chiar dacă m-ar fi încolțit

Însă iubirea m-a răpus, iar eu am strigat în deșert.

Sorocul a doborât un leu prin ochii unui pui de gazelă

O, tu, locuitor al câmpiei, cruță-l pe cel din desiș.

Iubitul a atacat cu săgețile privirii sale iscusite

Asupra inimii mele, lăsându-mă fără nicio călăuză.

Și când m-a lovit, iar săgeata sa mi-a frânt tăria

Am tăgăduit durerea și am ascuns săgeata în adâncul ființei mele.

Rana primită de la cei iubiți nu îmi aduce durere

Când luna mea răsare, luna de pe cer nu se mai arată.

Lungă mi-a fost cugetarea și veghea în iubirea sa

Sufletul meu e al lui, și sângele, auzul și vederea mea.

O, tu care mă cerți pentru patima mea, căci patima e destin

Dacă te-ar fi mistuit dorul, nu m-ai fi judecat și nici certat.